Ca să vezi - Enciclopedia in limba romana

Busuiocul cerbilor este o specie de plante foarte râspândită pe malurile apelor, locuri mlăştinoase, şanţuri cu apă, terenuri inundabile. Planta nu depâşeşte 30 cm înălţime; este bogat ramificată, cu flori palid violacee. Busuiocul cerbilor este o planta perena raspandita in toata lumea. Creste spontan in zonele insorite, umede, mlastinoase si inalte, deci poate fi descoperita pe campuri, lunci, pajisti alpine sua chiar pe marginea drumurilor pietruite. Nu este pretentioasa la conditiile pedo-climatice si atrage prin mirosul parfumat al florilor. Planta aromatica se aseamana foarte mult cu izma buna (Mentha piperita), cunoscuta pentru proprietatile terapeutice si aromatice. Diferenta intre cele doua este ca busuiocul cerbilor poate fi utilizat in scop teraputic doar sub forma de tinctura, decot, ceai sau ulei volatil. Busuioucul cerbilor are în componența sa chimică uieiul esenţial, obţinut prin antrenare cu vapori de apă, conţine în principal pulegonă (până la 90%), mentonă, izomento

Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscută ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în lunile iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative sunt siropul și esenţa.  Substanţele active importante ale busuiocului sunt oestragol și linalol. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastrointestinale, în inflamaţii ale căilor respirator

Dicţionarele spun despre cuvântul brusture că este autohton. De fapt nu este vorba despre o singură plantă, ci despre un grup de plante din același gen – Lappa, care se numesc brusturi și fac parte din familia compozitelor. Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât și prin înălţime – până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roșii sau violete și sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte. Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, își pierd o parte din proprietăţi. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lacton

Broccoli (Brassica oleracea) este o legumă din familia brasicaceelor (cruciferelor), ce se utilizează în alimentație, inflorescența mai puțin compactă decât a conopidei fiind folosită la prepararea diferitelor mâncăruri. Are o valoare nutritivă și alimentară ridicată, și de asemenea un conținut bogat în glucide, vitamine și săruri minerale. Are originea comună cu conopida și este răspândită în aceleași zone. Producția mondială de broccoli este de aproximativ 1.000.000 tone. Broccoli este o plantă foarte asemănătoare cu conopida, excepție făcând inflorescența, care este mai răsfirată, puțin compactă și ușor desfăcută, de culoare verde. Poate avea, la anumite varietăți, culoarea galbenă sau chiar violet. Tehnologia de cultură este foarte asemănătoare cu cea a conopidei. Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inf

Brebenelul este o plantă care înflorește primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor. Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere.  Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc. Drept substanţe active importante sunt trei compuși specifici – coridalină, coricavină și bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică. Tocmai datorită toxicităţii, brebenelul are întrebuinţări limitate în fitoterapie. Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna f

Erbacee micuţă cu flori liliachii, cu înălţime până la 1 cm, brândușa de toamnă aparţine familiei iridaceelor. Are o dezvoltare deosebită și îndelungată, ajungând la înflorire abia toamna târziu. Brândușa de toamnă crește în zonele de deal, în locuri umede. Fructul, de mărimea unei nuci, este otrăvitor, brândușa de toamnă fiind considerată o plantă toxică, deci o plantă periculoasă. Pentru uz medicinal se recoltează seminţele și bulbul, din care se obţin preparate cu aplicaţii deosebite, cel mai important și mai cunoscut fiind tinctura. Acest preparat va fi folosit cu maximă precauţie și nu va fi lăsat sub nici o formă la îndemâna copiilor.  Substanţa activă importantă este colchicina. Acest alcaloid se găsește mai ales în fructul brândușei de toamnă și are virtuţi medicinale de excepţie. În acest sens, în prezent se fac cercetări privind efectele colchicinei în boli grele, cum ar fi cancerul. Cercetări mai noi asupra brândușei de toamnă au dus la sinteza unui alt compus, democolcina –

Brânca este un lichen care poate fi întâlnit cu ușurinţă și în ţara noastră, de la deal până la munte. Copacii-gazdă sunt îndeosebi fagul și arţarul, rareori molidul, lemnele căzute, pietrele. Brânca poate atinge o lungime de 40 cm.  Acest lichen se prezintă ca un lob vălurit, altfel spus un lob cu un relief pronunţat, culoarea fiind verzuie, uneori cu accente spre brun sau chiar verde, cu margini ușor galben-albăstrii sau albe. Prin urmare, un ciudat amestec de culori ce dă mister acestei ciudate plante.  Brânca conâine în compoziţia sa chimică afla-caroteni şi beta-caroteni. În plus, conține diferiți steroizi, în special ergostiran, episterol, lichesterol, ficastirol. Stratul superior al talusului conține melanină, care protejează licenul de radiațiile ultraviolete. Medicina populară a introdus, din timpuri străvechi, această plantă modestă în rândul celor cu efecte curative. Astfel, practica de sute sau poate mii de ani a dovedit că preparatele din lichenul de brâncă combat bolile r

Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut și de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace și, după cum se știe, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înflorește în lunile maiiunie. Pentru tratamente medicinale se folosește uleiul volatil de brad, dar se utilizează și coaja și rășina. Frunzele sale sunt de formă aciculară aplatizată, având 1,8–3 cm lungime și 2 mm lățime cu 0,5 mm grosime, de un verde închis deasupra și cu două benzi lungi albe de stomate dedesubt. Vârful frunzei este de obicei puțin crenelat. Conurile au o lungime între 9–17 cm și 3-4 lățime, cu aproximativ 150-200 de solzi, fiecare solz având bractee și 2 semințe înaripate, se dezintegrează când se maturizează spre a elibera semințele. Bradul este una din speciile cu mari pretenţii faţă de condiţiile staţionale: limitele arealului european sunt impuse de exigenţele ridi

Această plantă erbacee, cunoscută sub numele de bănuţi sau părăluţe, ajunge până la maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă, laolaltă cu alte ierburi și buruieni, mai ales pe fâneţe – de la câmpie și până la munte. Face parte din familia compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă. Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roșiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor. În scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori. Despre s ubstanţe le active importante putem spune doar căcompușii acestei plante sunt puţin cercetaţi. Se știe doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal principal. Întrebuinţări. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, d

Bananierul este o plantă anuală ce crește în zonele tropicale. Face parte din familia musaceelor. Tulpina, ierboasă, poate ajunge până la opt metri înălţime. Frunzele din vârful tulpinii sunt cu adevărat uriașe – pot avea și trei metri lungime.  O inflorescenţă de bananier ajunge, la rându-i, până la un metru lungime. Bananierul are flori femele și flori masculine, bananele fiind produse de florile femele. Bananele sunt grupate sub forma unui ciorchine cu circa 200 de fructe, având o greutate de 30 – 40 kg.  După ce a rodit, planta moare, înmulţirea fiind făcută prin lăstarii de la rădăcină. Acești lăstari sunt luaţi și plantaţi, înfiinţându-se astfel noi culturi de bananieri. Pentru nevoi medicinale se poate utiliza planta în întregime. În mod curent se folosesc lăstarii, rădăcinile, florile și, bineînţeles, fructele atât de cunoscute și de apreciate de toată lumea. Din planta de bază, ca și din celelalte părţi, de altfel, se obţine suc, se prepară extracte, decocturi, infuzii. Prin a

Bama este o plantă anuală, originară din India. Aparţine familiei malvaceelor. Se cultivă pentru păstăile sale tinere, păroase, dar și pentru seminţe. Atât păstăile, cât și seminţele sunt folosite în alimentaţie, fiind considerate foarte nutritive. Bamele sunt renumite pentru cantitatea mare de fibre solubile si insolubile pe care le contin. De asemenea, acestea sunt bogate in vitamine si minerale de pret, fiind extrem de benefice pentru sanatate. În păstăile de bamă se găsesc proteine, hidraţi de carbon, săruri minerale, beta-caroten, vitaminele A, B, C și PP, mucilagii. Seminţele sunt apreciate pentru conţinutul deosebit de bogat în proteine și grăsimi. Bamele sunt consumate datorită conţinutului lor bogat în substanţe întotdeauna necesare organismului, dar și pentru unele efecte medicinale demne de luat în seamă. Consumul de bame face bine suferinzilor de traheite, laringite, bronșite, precum și bolnavilor cu deranjamente și infecţii gastro-intestinale. Avand un continut bogat in fi

Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium), cunoscut în medicina populară sub denumirile de pătrunjel creţ, hasmaţuchi sau pătrunjel franţuzesc, este cultivat pentru cerinţele culinare şi medicinale. Asmăţuiul este o erbacee din familia umbeliferelor. În varianta din flora spontană (Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 și 210 cm. Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă triunghiulară și sunt de mari dimensiuni. Înflorește în partea a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora spontană, asmăţuiul crește în pădurile umbroase și umede, pe marginea râurilor sau în pajiștile cu umezeală. Pe vreme secetoasă sau în locuri însorite formează repede tul­pini florale care poartă inflorescențe cu flori mici, albe. Polenizarea este entomofilă. Fructele sunt alungite, ascuţite la capete şi puţin mai în­groşate la mijloc. Prezintă culoarea brună. Este cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De altfel, asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă

Arahidele provin din America de Sud. Acum mai bine de 3.500 de ani, incaşii foloseau arahidele când îşi îngropau morţii pentru ca aceştia să aibă hrană în viaţa de apoi. Exploratorii spanioli au dus arahidele în Spania şi de acolo au fost răspândite pe cuprinsul Asiei şi Africii. Arahidele au devenit o cultură comună, în special în Africa unde se considera chiar că au şi suflet. Arahidele au fost duse în Statele Unite din Africa, fiind transportate pe vasele cu sclavi. Consumul de arahide a crescut spectaculos ca rezultat al Războiului Civil american din anii 1860 pentru că ambele armate, cea nordică şi cea sudică, considerau arahidele drept un produs alimentar valoros. În prezent, arahidele sunt prelucrate în diverse produse şi sunt folosite ca ingredient în multe bucătării de peste tot în lume. Arahida este considerată ca fiind o plantă leguminoasă. Aparţine familiei papilionaceelor. Înălţimea acestei plante nu trece de 35 cm. Florile au culoarea galbenă. Fructele, deși se formează î

Anghinarea este o plantă perenă, cu frunze mari, spinoase-sticloase albicioase. Aparţine familiei compozitelor. Datorită calităţilor sale, medicinale și nu numai, această specie de anghinare a inceput să fie cultivată la scară largă. Poate atinge doi metri înălţime și are, de obicei, multe ramificaţii. Florile sunt mari, asemănătoare cu niște capitule, colorate în roșu-violaceu. Anghinarea provine din zona Mării Mediterane. Receptaculii florali și solzii cărnoși ai inflorescenţei sunt folosiţi în bucătărie, la gătit, fiind consideraţi legume, zarzavaturi. Pentru terapii se recoltează în primul rând florile, dar și limbul frunzelor. Preparatul principal care se obţine din anghinare este infuzia. Eficientă în tratamente este și tinctura de anghinare. Substanţe active importante ale anghinarei sunt cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide şi zaharuri.  Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă or

Angelica este o plantă erbacee aromatică. Face parte din familia umbeliferelor. La maturitate poate avea înălţimi cuprinse între 50 cm și 1,5 metri. Frunzele acestei plante sunt mari, penate, iar florile alb-verzui. Folositoare în aplicaţii medicinale este planta în întregul ei, dar rădăcina și seminţele au cea mai mare valoare medicinală. Din aceste părţi se prepară infuzie, tinctură, praf de rădăcină, vin tonic şi cremă.  Rădăcinile plantei conţin 0,35-1,9% ulei esenţial, din care 80 90% este format din monoterpene, 6% rezine, acizi fenolici între care acid clorogenic şi acid cafeic, acizi graşi, cumarine, furanocumarine, zaharuri, taninuri şi săruri minerale. Rădâcina uscată şi tăiată sub formă de rondele are termen de valabilitate 18 luni, iar pulberea 24 ore. Două domenii sunt de mare importanţă în ceea ce privește utilizarea medicinală a acestei plante: apără de boli contagioase și este un antidot străvechi împotriva otrăvirilor cu beladonă (mătrăgună), cucută, brândușă de toamnă

Anasonul este o plantă anuală aromatică, aparţinând familiei umbeliferelor. Această plantă mai este cunoscută şi ca chimen dulce, chimion dulce, bădean, aniș sau anison.Are înălţimea de 40 – 70 cm, deci este de dimensiuni reduse. Perioada de înflorire este iunie - septembrie. Frunzele sunt puţine și rare. Florile, mici și albe, au formă de umbelă. Fructele sunt mici și verzui, și pot fi culese de la sfârșitul lui august până la sfârșitul lui septembrie. La recoltare se culeg seminţele (fructele). Specialiștii naturiști apreciază că în cazul anasonului sunt utile nu numai seminţele, ci și frunzele, bulbul și rădăcinile. Preparatul principal pentru terapii medicinale este infuzia. Efectele sale benefice nu trebuie însă supraapreciate. Consumat fără consultarea medicului sau în doze necorespunzătoare, ceaiul de anason prezintă un risc de intoxicaţii şi efecte secundare nocive. “Cele mai frecvente dintre acestea sunt convulsiile, vărsăturile, irascibilitatea. Nu toate tipurile de anason s

Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme, în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.  Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și, mai nou, coaja sau ramurile arbuștilor tineri. Importanţi în terapie sunt și mâţișorii de alun. Din părţile cu valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și suc.  Substanţe active importante ale alunului sunt: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, vitaminele A și B dar și materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei

Aloe vera, supranumita „elixirul tineretii”, este o planta cu multiple utilizari in medicina alternativa si in cosmetica. Vechii egipteni o numeau "planta nemuririi" si o puneau printre darurile funerare inmormantate impreuna cu faraonii, pentru a asigura, chiar si dupa moarte, sanatate spiritului faraonului. Cu sute de ani in urma africanii agatau planta in manunchiuri deasupra usii, pentru a alunga spiritele malefice. Medici celebri ai antichitatii si personalitati istorice remarcabile au fost fascinate de puterea curativa a acestei plante, iar prima atestare "documentara" a ei o gasim incrustata in piatra, pe o placuta descoperita intr-un mormant egiptean de acum 3500 de ani. Planta, sau mai bine spus, frunza de aloe vera contine mai mult de 75 de substante active – unele greu de sintetizat in laborator – printre care aminoacizi, minerale, vitamine, fitosteroli, bradikininaza, hormoni vegetali, mucopolizaharide. Există aproximativ 420 de specii de Aloe însă dintr

Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate, tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe – mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot închide seara și deschide dimineaţa.  Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și însorite, chiar și atunci când condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit, de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi utilizată și planta întreagă. Substanţe active importante ale albăstrelelor sunt: centaurina, pelargonină, cianină și taninul. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile oculare, adică în

Agrișul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60 și 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele, păroase, cu o formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roșcată, de mici dimensiuni, apar la baza frunzelor în lunile aprilie și mai. Fructele, cunoscute sub numele de agrișe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrișor.  Reduse ca dimensiune, agrișele au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar roșiatică. Recoltarea agrișelor se face pe tot parcursul verii. Agrișul (Ribes uvacrispa) crește în mod spontan, la fel ca murul sau zmeurul, în regiunile muntoase sau deluroase, dar poate fi cultivat și pe lângă casă. Apare și sub formă cultivată, agrișele fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară. Este o plantă iubitoare de lumină, cu adaptare și la condiții de semiumbră. Agrișul nu este pretențios față de temperatură, în perioada de repaus vegetativ rezistând și la minus 32 de

Ananasul este o plantă tropicală originară din America. Marele navigator Cristofor Columb a văzut ananași în Guadelupa, în 1493. Surprinzător pentru cei din regiunile mai reci ale planetei, ananasul este o erbacee. Este o plantă perenă, aparţinând familiei bromeliaceelor. Are frunze lungi și o tulpină scurtă ce poartă, în vârf, o inflorescenţă sub formă de spic. Fructul de ananas, așa cum îl știm noi de la piaţă este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate. Anansul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, din care se extrage un suc foarte plăcut. Substanţe active importante: fructele de ananas conţin bromelină, acid cinamic, pectine, polizaharide, vitamina C. Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel mai preţios compus. În compoziţia ananasului nu se întâlnesc grăsimi, iar în ceea ce privește mineralele și vitaminele, acestea sunt în cantităţi foarte reduse. Întrebuinţări. Datorită bromelinei, fr