Ca să vezi - Enciclopedia in limba romana

Busuiocul cerbilor este o specie de plante foarte râspândită pe malurile apelor, locuri mlăştinoase, şanţuri cu apă, terenuri inundabile. Planta nu depâşeşte 30 cm înălţime; este bogat ramificată, cu flori palid violacee. Busuiocul cerbilor este o planta perena raspandita in toata lumea. Creste spontan in zonele insorite, umede, mlastinoase si inalte, deci poate fi descoperita pe campuri, lunci, pajisti alpine sua chiar pe marginea drumurilor pietruite. Nu este pretentioasa la conditiile pedo-climatice si atrage prin mirosul parfumat al florilor. Planta aromatica se aseamana foarte mult cu izma buna (Mentha piperita), cunoscuta pentru proprietatile terapeutice si aromatice. Diferenta intre cele doua este ca busuiocul cerbilor poate fi utilizat in scop teraputic doar sub forma de tinctura, decot, ceai sau ulei volatil. Busuioucul cerbilor are în componența sa chimică uieiul esenţial, obţinut prin antrenare cu vapori de apă, conţine în principal pulegonă (până la 90%), mentonă, izomento

Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscută ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în lunile iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative sunt siropul și esenţa.  Substanţele active importante ale busuiocului sunt oestragol și linalol. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastrointestinale, în inflamaţii ale căilor respirator