Ca să vezi - Enciclopedia in limba romana

Cutremurul este cauzat de eliberarea bruscă a energiei acumulate în scoarţa terestră. Ariile de maximă frecvenţă a cutremurelor poartă numele de zone seismice. Aproape 90% din cutremurele de pe glob se întâlnesc în două zone distincte: (1) „Cercul de foc” al Pacificului şi (2) Indonezia-Himalaya-Orientul Mijlociu-Alpi-vestul Mediteranei-nordul Africii. Cele mai numeroase cutremure sunt datorate dinamicii interne a scoarţei terestre. Cutremurele tectonice (90% din totalul cutremurelor produse) su nt legate de contactul dintre plăcile tectonice. Cutremurele vulcanice (7% din numărul de cutremure) preced sau însoţesc erupţiile vulcanice, fiind determinate de deplasarea magmei, dar au în general efecte locale.  De asemenea, unele cutremure rezultă în urma activităţii umane (extracţia mineralelor şi petrolului, injectarea diferitelor substanţe fluide în scoarţă, amenajarea lacurilor de acumulare, explozii puternice, prăbuşirea unor construcţii mari, etc.). De obicei, pentru asemenea evenime

Alunecările sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masă pe versanţi, produc mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti şi întrunesc o gamă variată de forme de manifestare. Alunecările sunt deplasări ale unor mase de materiale coerente pe versanţi, în lungul uneia sau mai multor suprafeţe de demarcaţie (de alunecare). Mişcarea se poate produce prin rotaţie, atunci când suprafaţa de alunecare este curbă, sau prin translaţie, în cazul în care aceasta este dreaptă. Cauzele producerii alunecărilor La pregătirea, declanşarea şi evoluţia dinamică a procesului de alunecare sau cu efecte indirecte în apariţia lui, acţionează şi contribuie o serie de cauze, unele pregătitoare , care au ca efect apariţia unui dezechilibru potenţial pe versant şi altele declanşatoare , care conduc la ruperea echilibrului şi la producerea procesului de alunecare. De asemenea, se pot separa două mari categorii de cauze: naturale (litologia substratului, relieful preexistent, condiţiile clima

Cânepa cultivată este o plantă anuală, originară din India. Se remarcă prin tulpina sa dreaptă, înaltă de aproape un metru, uneori chiar mai mult. La maturitate, tulpina de cânepă este total lemnificată. Frunzele, mari, sunt împărţite în foliole lanceolate, cu marginea crestată. Florile, de culoare galben-verzuie, sunt grupate în inflorescenţe asemănătoare cu un spic. Cânepa înflorește în lunile iulie și august, existând plante de cânepă femele și plante de cânepă masculine. Fructul este o nuculă brun-cenușie, netedă, asemănătoare cu o mică rolă de rulment. Cânepa aparţine familiei canabinaceelor, fiind o plantă aromatică. Din seminţele de cânepă se extrage un ulei. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile înflorite ale plantelor femele. Se obţin extracte și se prepară tincturi. Substanţe active importante: canabinol, canabidiol, tetrahidrocanabinol. Potrivit cercetărilor, acţiune medicinală semnificativă are tetrahidrocanabinolul. Preparatele medicinale din cânepă au efecte seda

Busuiocul cerbilor este o specie de plante foarte râspândită pe malurile apelor, locuri mlăştinoase, şanţuri cu apă, terenuri inundabile. Planta nu depâşeşte 30 cm înălţime; este bogat ramificată, cu flori palid violacee. Busuiocul cerbilor este o planta perena raspandita in toata lumea. Creste spontan in zonele insorite, umede, mlastinoase si inalte, deci poate fi descoperita pe campuri, lunci, pajisti alpine sua chiar pe marginea drumurilor pietruite. Nu este pretentioasa la conditiile pedo-climatice si atrage prin mirosul parfumat al florilor. Planta aromatica se aseamana foarte mult cu izma buna (Mentha piperita), cunoscuta pentru proprietatile terapeutice si aromatice. Diferenta intre cele doua este ca busuiocul cerbilor poate fi utilizat in scop teraputic doar sub forma de tinctura, decot, ceai sau ulei volatil. Busuioucul cerbilor are în componența sa chimică uieiul esenţial, obţinut prin antrenare cu vapori de apă, conţine în principal pulegonă (până la 90%), mentonă, izomento

Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscută ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în lunile iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative sunt siropul și esenţa.  Substanţele active importante ale busuiocului sunt oestragol și linalol. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastrointestinale, în inflamaţii ale căilor respirator

Dicţionarele spun despre cuvântul brusture că este autohton. De fapt nu este vorba despre o singură plantă, ci despre un grup de plante din același gen – Lappa, care se numesc brusturi și fac parte din familia compozitelor. Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât și prin înălţime – până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roșii sau violete și sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte. Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, își pierd o parte din proprietăţi. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lacton

Broccoli (Brassica oleracea) este o legumă din familia brasicaceelor (cruciferelor), ce se utilizează în alimentație, inflorescența mai puțin compactă decât a conopidei fiind folosită la prepararea diferitelor mâncăruri. Are o valoare nutritivă și alimentară ridicată, și de asemenea un conținut bogat în glucide, vitamine și săruri minerale. Are originea comună cu conopida și este răspândită în aceleași zone. Producția mondială de broccoli este de aproximativ 1.000.000 tone. Broccoli este o plantă foarte asemănătoare cu conopida, excepție făcând inflorescența, care este mai răsfirată, puțin compactă și ușor desfăcută, de culoare verde. Poate avea, la anumite varietăți, culoarea galbenă sau chiar violet. Tehnologia de cultură este foarte asemănătoare cu cea a conopidei. Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inf